Regula nr 1:

Have fun and share! :).

luni, 5 iulie 2010

Viata pe 2 roti – de la prima bicicleta pana azi

Nu ştiu cum de am ajuns eu azi pe blogul lui Zoso, că nu mai intrasem de ceva timp, şi am dat peste postul ăsta şi am zis să mă bag şi eu, nu de alta, dar îmi plac bicicletele :)).

Nu o sa încep cu texte filozofice despre apariţia primei biciclete prin secolul XIX sau cum a evoluat aceasta în timp, ajungand de la ceva care la început arăta cam aşa la ceva care acum arată aşa .
Pur şi simplu o să vă spun cum m-am îndrăgostit eu de biciclete şi cum de mi-am păstrat pasiunea pentru vehiculele pe două roţi vie până azi.

Vara lui '97. Eram la ţară cu părinţii. Cum am ajuns acolo, eu m-am dus să mă joc la poartă cu copiii. Ai mei au rămas în curte, ca de obicei. Pe la prânz mi s-a făcut foame şi m-am dus acasă. Mare mi-a fost mirarea când, ajungând în foişorul din faţa casei am văzut că tata construia o tricicletă, pentru mine. Mai trebuiau puse roţile şi era gata. A fost dragoste la prima vedere. Nu am mai aşteptat să pună roţile şi m-am urcat pe ea. Degeaba, nu mergea; până la urmă tot a trebuit să îl las pe tata să îmi pună roţile...



Acum tricicleta zace undeva prin curte, aşteptând ca cineva să o ia şi să se plimbe cu ea...

Eu am trecut repede de perioada în care mergeam pe tricicletă şi am ajuns la mult-dorita bicicletă. Era mov toată şi îmi plăcea. Toată ziua mă plimbam cu ea, deşi avea roţi ajutătoare. Îmi placea la nebunie. Veneam seara obosită moartă, dar următoarea zi ieşeam iar să mă plimb cu ea.

Între timp am crescut şi bicicleta mea mov devenise prea mică pentru mine.

Aveam vreo 7-8 ani, cred, atunci când am primit o bicicletă roşie, mai mare ca cea mov. Şi asta avea roţi ajutătoare. Dar eu eram mare acum, nu mai puteam merge cu roţi ajutătoare, deşi îmi era frică să nu cad. Într-o zi eram cu tata în parc şi s-a gândit să îmi scoată roţile ajutătoare exact înainte de a pleca din parc. Şi ca să plecăm , trebuia să urcăm un deal. Cum tata o luase înainte a trebuit să iau viteză pentru a putea urca acel deal, pentru că bicicleta mi se părea, la vremea respectivă, mult prea grea pentru ca o fetiţă să o poată împinge.

Şi aşa am ajuns eu la două roţi. Îmi place nespus de mult să merg pe bicicletă şi îmi place să îmi văd prietenii dându-se pe bike-uri [:x] .











Azi pot spune că abia aştept să îmi cumpăr o bicicletă cam ca asta pe care sper să mi-o iau în această iarnă (cel târziu).



V-am pupat!


P.S.: pozele sunt făcute de Andrei Dima
P.S. 2: Roţile mele ajutătoare cred ca încă zac undeva pe fundul lacului IOR (Alexandru Ioan Cuza)
P.S. 3: Acest post merge la concursul ăsta

Un comentariu: