Regula nr 1:

Have fun and share! :).

marți, 31 decembrie 2013

Cum să ai noroc în 2014?

VASCUL IN CASA
In noaptea dintre ani, in fiecare casa trebuie sa existe macar o crenguta de vasc. Aceasta este una dintre cele mai vechi traditii despre care se spune ca aduc noroc in anul ce vine. Motivul? Vascul este simbolul universal al regenerarii, al renasterii, al nemuririi, iar daca crenguta este asezata langa o icoana, va sporiti si sansele de a avea liniste sufleteasca tot anul.
MANCATI 12 BOABE DE STRUGURI
In Spania, dar si in mai multe tari latine, strugurii sunt purtatori ai norocului. Se spune ca daca mananci 12 boabe de struguri la miezul noptii, de Revelion, vei avea 12 luni imbelsugate, dulci, dar si pline de sanatate.
BANUTI IN BORCAN PENTRU BELSUG
Sa ai bani asupra ta atunci cand bate miezul noptii, de Revelion, este una dintre traditiile legate de sansele de castig in urmatoarele 12 luni. Insa suma este, in toate cazurile, definita. De ce sa nu-ti sporesti sansele de castig financiar punand deoparte? Incepe inca din noaptea dintre ani sa strangi bani intr-un borcan, in care sa pui orice fel de suma, in fiecare zi a anului. In felul aceste, sansele tale de castig banesc se afla in permanenta pe o panta ascendenta.
FARA CERTURI IN AJUN SI IN NOAPTEA DINTRE AN
Indiferent cum a fost anul care se incheie, nu-l termina cu situatii tensionate si, mai cu seama, nu intra in 2014 suparat pe cineva. Incheie-ti socotelile cu cei care te-au suparat sau cu care te-ai certat, impaca-te cu acestia si paseste in noul an cu ganduri bune. In felul acesta, isi sporesti sansele sa ai parte de evenimente favorabile tie si de relatii cordiale tot anul.
FRUCTE ROTUNDE IN CASA
Chiar daca nu esti mare fan al fructelor, este recomandat ca in noaptea dintre ani sa ai fructe rotunde in casa. Forma sferica este considerata perfecta, fiind asociata cu infinitul, cu continuitatea. In timp ce fructele simbolizeaza vitalitate, sanatate, forma rotunda a acestora sporeste si sansele la perpetuitate in lucrurile bune din viata ta.
SPARGE VESELA VECHE DIN CASA
Nimeni nu spune ca trebuie sa spargi toate canile, paharele si farfuriile din casa, dar scapa de cele vechi, ciobite. Cumpara-ti ceva nou pentru casa pe care sa-l expui in noaptea dintre ani si scapa de un obiect vechi din casa. Dar nu oricum! Sparge-l in bucati ca sa alungi ghinionul din casa!
MANANCA TAITEI
In cultura est-asiatica, taiteii cat mai lungi simbolizeaza longevitate. Pentru o viata cat mai lunga, prepara o mancare care sa contina taitei si ia o gura dupa ce ceasul bate miezul noptii, de Revelion.
NU MANCA PUI
Poti pune aproape orice pe masa de Revelion, mai putin preparate din pui. De ce? Se spune ca aceasta pasare alunga norocul cu cotcodacitul ei si te trage in trecut prin faptul ca scarmana in spate cu ghearele.
MANANCA PESTE
Pestele este echivalentul biblic al abundentei, al renasterii, motiv pentru care preparatele din peste sunt de bun augur daca le mananci in noaptea dintre ani. Atentia insa! Mananca pestele intreg, nu taiat felii sau bucatele, caci altfel iti transformi si norocul in faramaturi.
MANANCA RODII
Sa mananci rodii in noaptea dintre ani este traditie originara din Turcia, despre care se spune ca aduce noroc. Cum? Culoarea rosie reprezinta inima omului plina de sanatate, aceasta simbolistica fiind, de altfel, sustinuta si de lumea medicala care a descoperit ca rodiile sunt benefice pentru sanatate. Totodata, fructul si semintele rodiei sunt rotunde, forma sferica reprezentant continuitate si prosperitate.
MANANCA SI CEVA VERDE
De pe coastele Americii de Sud pana in Europa, oamenii obisnuiesc sa manance ceva verde in noaptea dintre ani pentru a avea spor la bani. Verdele simbolizeaza abundenta baneasca, dar si sanatatea de care avem toti nevoentru a ne putea bucura cu adevarat de castigurile financiare. Asadar, in noaptea dintre ani, mancati legume verzi pentru prosperitate, dar si pentru sanatate.
SCAPA DE DATORII INAINTE DE MIEZUL NOPTII
Nu intra in noul an cu datorii, caci in urmatoarele 12 luni vei fi nevoit mereu sa dai bani. Incearca sa-ti achiti datoriile pana la miezul noptii, de Revelion, ca sa pornesti in noul an doar cu perspective de castig, nu de acumulare de datorii.
POARTA CEVA ROSU SAU CEVA NOU
Creste-ti sansele de a avea o viata intensa, pasionala, dar si plina de noutati purtand ceva rosu pe tine sau ceva nou (sau nepurtat pana atunci) de Revelion.

2013 + 1

Deci... cam așa arată finalul lui 2013: o zi mohorâtă, fără pic de zăpadă, fără soare. O zi ”gri”, în care zâmbetele celor dragi reușesc să ne scoată din această moleșeală.

Sper să aveți parte de petreceri cât mai frumoase și să vă simțiți cât mai bine cu putință în noaptea dintre ani și să aveți parte de un an cât mai bun, cât mai îmbelșugat, plin de realizări și împliniri.

Vă doresc să reușiți să faceți tot ceea ce vă propuneți în anul 2014 (și pentru asta o să vă dau mai multe detalii după Revelion) și să vă bucurați de tot ceea ce înseamnă viața.

Vă pup și sper să ne citim cu bine și la anul!



luni, 30 decembrie 2013

Decembrie, luni

Ca în fiecare an, am ajuns în ultima zi de luni dintr-un an. Am intrat, practic, în ultimele 48 de ore din anul 2013 care, pentru mine a fost un an atââât de plin încât pare că au trecut minim 3 ani... Un an plin de realizări, pot spune, un an plin de iubire, despărțirea de liceu, întâlnirea cu facultatea, Bacul, permisul de conducere și multe altele...

Ultima zi de luni, zi în care trezitul la prima oră a dimineții a fost dat uitării, datorită vacanței de care mă bucur din plin în aceste momente; ultima zi de luni din an în care frigul intră prin geaca de iarnă și ne face obrajii roșii ca un rac.

E ultima luni din an în care scriu pe acest blog, și ultima luni din acest an în care îmi exprim sentimentele, gândurile și trăirile aici.

E ultima luni din acest an în care iubesc și ultima luni din acest an în care mă simt iubită.

E ultima zi de luni din acest an...

duminică, 29 decembrie 2013

Sezonul ”rece”.

Ai crede că o dată cu venirea lui decembrie lucrurile devin mai reci: se face mai frig afară, căldura din camera ta parcă devine frigul de la Polul Nord, lumea devine tot mai grăbită pe stradă, începi să porți mănuși și nu mai ești la fel de îndemânatic ca astă-vară, iar singurul loc care îți oferă căldura din mijlocul lui iulie este nimeni altul decât... patul tău cald și primitor. Că pătura cu care te acoperi noaptea menține căldura până dimineață și la răsărit tot nu îți vine să cobori din patul tău cald și primitor, unde nu trebuie să porți mănuși și nu e nimeni care să alerge pe lângă tine după cadouri sau după cumpărături de Sărbători.

Însă, sezonul rece de anul ăsta nu face nimic altceva decât să mă calce pe nervi. Nu tu zăpadă, nu tu oameni de zăpadă, nu ger, doar puțin frig și multă ceață după lăsarea nopții. Oameni la fel de grăbiți ca în fiecare ajun de Sărbători și aceeași goană după cadourile perfecte. Oameni care în Ajunul Crăciunului ies de la servici la ora 18 și care se grăbesc pe cât posibil să prindă măcar un magazin de cartier deschis până mai târziu ca să le poată lua celor dragi un mic cadou, o mică rază de speranță și de fericire că anul următor ar putea fi mai bun.

Aparent, lumea a uitat ce înseamnă să cauți cadoul potrivit, nu să vânezi un cadou cât mai repede, mai ietin și mai de efect. Eu, personal, am început cumpărăturile pentru Crăciun încă de la Moș Niculae. Și am căutat până în cele mai mici colțuri ale magazinelor produse care să se potrivească cadourilor dorite de mine. Am căutat aproape trei săptămâni cadourile potrivite pentru 7 persoane importante din viața mea. Am colindat trei malluri și două hypermarketuri în căutarea cadourilor care să le aducă zâmbetul celor dragi pe buze. Ba chiar am comandat și online obiecte vestimentare. Și toate astea fără ca niciunul să nu știe, și surpriza de Crăciun să rămână în sufletele lor și să le amintească de copilărie...

Iar acum, că am trecut de Crăciun, începe goana după cumpărăturile pentru Revelion: sute de baxuri de bere, sticle de vin, șampanie și restul tipurilor de băuturi alcoolice și non-alcoolice, baxuri întregi de chipsuri, alune, pizza congelată și alte chestii semi-preparate. De ce? De ce trebuie să alergăm după cumpărături? De ce trebuie să ne limităm la a ne organiza pe ultima sută de metrii și să nu începem aceste cumpărăuri din timp? Nu zic să începem din septembrie să facem cumpărături, dar sunt unele produse, cum ar fi băuturile alcoolice, chipsurile etc care nu sunt de sezon, nu o să aibă etichetă cu Moș Crăciun și nu o să fie mai ieftine în perioada 20-31 decembrie. O să fie aceeași sticlă de vin de 0,75 care nu a fost picurat nici măcar cu sucul dintr-o boabă de strugure, aceeași tequilla cu care ne-am obișnuit de la orice petrecere și aceeași sticlă de șampanie pe care o deschidem la fiecare onomastică. 

În fine, poate până de Revelion va ninge, deși e puțin probabil, și ne vom putea aminti de iernile din copilărie, în care părinții noștrii nu se grăbeau să ne cumpere prima jucărie care le ieșea în cale, ci căutau în drumul lor către casă, cea mai potrivită jucărie pentru cât de cuminți am fost și pentru bugetul lor.

Până atunci,

Un sfărșit de săptămână fericit vă urez!

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Rețele de socializare.

Nu am mai scris de mult timp, și asta nu pentru că nu am avut timp, ci pentru că am fost într-o mică pană de idei. Însă, de ceva vreme am observat că tot apar în News Feed pagini pe Facebook cărora nici măcar nu le-am dat like, unde se postează fel și fel de așa numite ”știri”, despre lucruri complet ”interesante”, cum ar fi ” Catalin Maruta, alaturi de mama sa, intr-o imagine de 16.000 de LIKE-uri. Reactia fanilor: "Wow, semeni incredibil de bine cu ea"; și acest titlu apare ca postare a renumitei emisiuni ”Românii au talent”.  Ca să nu mai discut de titlurile postarilor de pe paginile gen Realitatea.net, RTV, Un show păcătos etc.


Pe zi ce trece apar din ce în ce mai multe pagini de genul, pline de ”știri” demne de adevărați jurnaliști cu experiență.

Glumesc.

Rețelele de socializare, în special Facebook-ul, pentru că acesta rămâne cea mai utilizată rețea de socializare, devin o sursă de manipulare prin intermediul tuturor acestor știri și a tuturor zvonurilor care apar postate de diverși oameni. Este, de asemenea, într-adevăr, un mod ușor și accesibil de promovare, atât a unor evenimente, cât si a produselor etc. 

Însă, un lucru care mi se pare de-a dreptul penibil și foarte greu pentru mine să accept, este faptul că nu mi se pare un lucru normal ca, în ziua de astăzi, copiii cu vârste între 5 și 14 ani să aibă cont personal de Facebook. Este de-a dreptul penibil să vezi copile îmbrăcate sumar doar de dragul de a fi sexy, ca vedetele pe care le găsesc pe internet sau băieți care se fotografiază lângă mașina vecinului cu ochelarii de soare ai tatălui...

Nu mai zic nimic. În fiecare zi devin din ce în ce mai imună la aceste aspecte care fac ca această rețea de socializare minunată și foarte îndrăgită să rămână cea mai cunoscută și utilizată. 

Pân' la următoarea citire,

O seară plăcută vă urez.

vineri, 29 noiembrie 2013

Diană pe care o cunoști...

Ultimele zile de toamnă mă fac să fiu din ce în ce mai nostalgică și să realizez cât de repede trece timpul pe lângă noi. Cât de repede trece o zi la facultate, cât de repede am terminat liceul, cât de repede am trecut prin școala generală, cât de repede au trecut primii fluturași din stomac, cât de repede am învățat alfabetul, cât de des îmi cumpăra mama hăinuțe noi pentru că eu creșteam prea repede...
     
Și, cu toate astea, cu tot timpul care a trecut peste mine, rămân aceeași Diană; aceeași fată brunetă, cu ochelari, aceeași fată scundă, cu suflet mare și cu o inimă naivă, ca de copil. Aceeași fată care, deși pare tocilară sau chestii de genul, este persoana cea mai puțin dornică să învețe pentru școală/facultate; fata care nu refuză niciodată o ieșire cu tine, pentru că nu știe când te va mai vedea din nou. Aceeași fată care îți ține minte ziua de naștere și cea de nume și nu ar putea uita niciun moment petrecut cu tine, fie el amuzant, dureros, trist, memorabil sau penibil...

Aceeași Diană pe care o cunoști. Aceeași Diană care va apărea din nou la primăvară, ca și cum nu a trecut aproape jumătate de an în care ți-a simțit dorul în fiecare zi.

Diana care împarte cu tine și care plânge cu tine când e greu. Diana care râde cu lacrimi și se bucură ca un copil care primește ce-și dorește atunci când te vede. Diana care nu va pleca niciodată.

Rămân, pentru tine, o Diană pe care o cunoști...

joi, 21 noiembrie 2013

Calc-o, dă-i blană, hai bag-o în a 5-a!

Am crescut înconjurată de băieți. Acum au devenit bărbați, majoritatea. De mică am învățat să privesc lucrurile nu doar din perspectiva imposibil de explicat a femeilor, ci și din punctul de vedere al bărbatului, al sexului puternic. Îmi place să îmi văd băieții, care acum 3-4 ani ar fi făcut orice pentru o piesă nouă de bicicletă, cum se strâng cu mașinile să se plimbe seara în oraș.
Și îmi place al naibii de mult Bucureștiul seara. Nu mai e totul gri, nu mai aerul ăla greu, nu mai sunt oamenii ăia posomorâți și triști din timpul zilei. Atâta timp cât privești totul din mașină, de pe bancheta confortabilă din spate, Bucureștiul pare rupt dintr-o poveste. Să privești farurile mașinilor, să picure ușor, să fumezi un trabuc și să lași capul pe spate. Să privești totul cu o indiferență aparte, să pară că te uiți în gol, dar tu să știi exact ce vezi.
Rupt din filmul tău, te trezești într-un cântec al claxoanelor, pentru că taximetriștii nu au învățat că răbdarea este o virtute. Și realizezi că România nu e cel mai bun loc în care să îți crești copiii, dar totuși o vei face. 
Prietenii mei, majoritatea, sunt încă începători. De multe ori am auzit în mașinile lor, de la oameni fără permis de conducere, care cred că șofatul este un lucru extrem de ușor, ”Hai, frate, calc-o și tu, o ții în 60? Ce dracu, nu vezi că e liber?” Mi se pare complet anormal și irațional pentru niște oameni care nu au habar cu ce se mănâncă șofatul să spună lucruri de genul, care nu sunt cele mai bune sfaturi pentru un începător. Exact ca și atunci când stai la semafor și ești începător, cu doi prieteni, și lângă mașina ta e unul cu un SLK, să zicem, și când se schimbă culoarea semaforului prietenii șoferului sunt ceva de genul ”dă-i mă, blană,că îl faci!” Dă-te dracu, sunteți într-o mașină cu motor 1.4 și vreți să vă puneți cu un SLK?! Inconștiența pasagerilor din mașină duce de foarte multe ori la accidente. Slavă Cerului că până acum nu mi s-a întâmplat niciodată nimic și sper să nu mi se întâmple. Evident că este, în mare parte, și vina șoferului, pentru că se lasă influențat, dar cică în prieteni trebuie să ai încredere. Doar că nu la volan, aparent.
Revenind la subiectul inițial al postului, Bucureștiul este chiar frumos noaptea. Lumina stâlpilor de iluminat îi dau un aer impunător, clădirile principale de pe marile bulevarde fiind masive, vechi. Parcă seara nu mai sunt atâtea gropi și parcă orașul e mai calm.
Parcă Bucureștiul e altul noaptea. Parcă pe Bulevardul Unirii îți vine să uiți de probleme, de poliție, de toată lumea și să demarezi, să ajungi în a 5-a și tot să nu ți se pară de ajuns. Parcă ai vrea să zbori din oraș câteva zile, să nu te mai gândești la tot ce ai pe cap.
preluat de pe Confesiunile Dianei ( ideea mea de a schimba vis vandut la gramaj-proasta alegere)

vineri, 11 octombrie 2013

P.O.D.

Da, da, mi-am adus aminte de cum era să caut ”poza zilei”, cea mai drăgută/ interesantă poză pe care o vedeam într-o zi și mi se părea mie că ar merge să v-o arăt și vouă. Și uite că amintirile sunt frumoase și, de ce să nu readuc în peisaj seria de poze?

Sper să vă placă noul ”look” a secțiunii de P.O.D.s :D


Dor.

Când am terminat clasa a 10-a eram ferm convinsă de faptul că nu o să mai fac niciodată greșelile pe care le-am făcut atunci, așa că am scris pe Facebook următoarea scrisoare: 

An scolar 2010-2011,

Incep prin a imi cere scuze pentru regresul pe care l-am facut in acest an, imi cer scuze ca am pierdut increderea in parinti, profesori si poate chiar si diriga. Regret ca am fost in situatie de corijenta la doua materii si ca media mea pe anul acesta nu arata deloc bine.

Tonele de absente din catalog imi aduc aminte de diminetile racoroase de primavara, cand ne intalneam, noi, fetele, la Mol sa bem o cafea, sa ne trezim si sa mergem la scoala. Uneori nu mai ajungeam la scoala, ci in parc sau pe la biliard. Imi pare rau ca s-a intamplat de atat de multe ori incat sunt materii la care nu mai e loc de absente. Acum constientizez ca ai fost al doilea cel mai mai important an din cei 4 ani de liceu, dupa clasa a12a. Am riscat sa pierd locul din clasa "fantasticilor", mi-am riscat vacanta si media pentru lipsa de chef, pentru cafea si alte vicii.

Desi am avut multe absente, am fost prezenta la cele mai importante si frumoase evenimente ce-au avut loc anul acesta in clasa: am impodobit bradu' de Craciun, am primit si cadouri, am implinit 16 ani, am fost in doua excursii, una mai nebuna ca cealalta, am facut ceea ce nu credeam ca voi face niciodata, am incalcat regulile si legile, am invatat ca prezenta la ore te ajuta enorm cand e vorba de situatie de corijenta si ca cei care-ti sunt prieteni pe interes ii aflii in momente in care ai mare nevoie de ei.

Anul asta am trecut prin multe stari emotionale, am invatat sa pierd, am realizat cat de dureroasa este moartea cuiva drag... Am plans, am ras, mi-am facut nervi si mi-am dat seama cam cine mi-e prieten adevarat.Am incercat sa ma descurc singura, sa imi asum anumite responsabilitati pe care unii poate nu si le-ar asuma, am incercat sa ii ajut pe cei care imi cer ajuorul si sa le fiu de folos.

De asemenea, tot anul asta am realizat ce inseamna despartirea, cat de mult doare si cat de, de neinteles este.

De aceea, draga an scolar, chiar daca m-am distrat si am trait toate starile posibile, nu mai vreau sa o iau iar de la capat. O sa redevin Dianna, tipa aia care se baga in tot felul de activitati pe la liceu, careia ii place nespus de mult sa scrie pe blogul ei si care e obsedata de biciclete, care se va ambitiona sa isi ia vara aceasta o amarata de bicicleta.

Ma bucur ca am trecut prin acest an si ma bucur ca am avut parte de el, cu bune cu rele,alauri de colegi, prieteni, profesori, etc.

Te pup,
Dianna

Evident că în acea vară nu s-a îmbunătățit nimic, ci din contră. M-am angajat, mi-am făcut alți prieteni, am învățat cam cât de greu se câștigă banii la noi în țară când ai 16 ani și vrei să nu mai stai pe banii alor tăi. Evident că finalul clasei a 11-a a fost chiar mai rău decât clasa a 10-a, dar asta m-a făcut să îmi deschid ochii, să îmi dau demisia și să mă concentrez pe școala. Am tras mult în clasa a 12-a, dar rezultatul s-a văzut la Bac. În fine, nu asta e ideea principală.

Ideea este că deja îmi e dor de anii de liceu, pentru că în perioada liceului, pe vremea asta, deja mă gândeam care va fi oare cafeneaua unde ne vom pierde diminețile, mă gândeam oare ce prostii o să mai facem, unde o să ne găsim un alt loc de fumat în liceu, unde o să chiulim în liceu... 

Îmi e dor pentru că timp de patru ani am avut o familie mare, cu 27 de frați și surori și o mamă. 

Și îmi e dor de liceu pentru că atunci mă plângeam de cele 3 ore de Mate pe săptămână, și am ajuns să am 22 de ore.

Îmi e dor de colegi, îmi e dor de curtea liceului, de directa, de Tanti de servici, îmi e dor de LICEU.


marți, 8 octombrie 2013

Pași de dimineață.


Îi aud respirația grea din hol. Știu că doarme adânc, dar încerc să fiu cât mai silențioasă, să nu simtă ceva și să se trezească. Nu e o zi deosebită, e joi dimineață, dar într-o joi mi-a dat viață. Și o iubesc pentru asta.

Pașii mei devin din ce în ce mai apăsați pe măsură ce termin de pregătit cadoul pentru femeia specială din viața mea. Niciodată nu i-am spus cât de mult o iubesc, prefer să îi arăt prin gesturi, nu prin vorbe, că Ea este cea mai bună, pură și frumoasă persoană din Univers. E obosită, dar totuși se trezește zilnic cu o putere și mai mare și un zâmbet și mai pronunțat pe buze, cu care întâmpină diminețile reci.

I-am pregătit micul dejun înainte să plec de acasă. Însă nu e unul obișnuit. Când va termina omleta cu șuncă își va da seama că ceva se întâmplă, dar nu si la ce idei de cadouri m-am gandit pentru ea. Primul bilet pe care îl va găsi o va trimite în sufragerie, la sertarul cu bijuterii, și o va ruga să își pună bijuteriile într-un săculeț de mătase pe care îl va găsi în sertar. Va face asta, apoi se va întoarce în bucătărie, gândindu-se de ce a făcut asta. Își va aprinde o țigare, în timp ce va savura prima gură de cafea din acea dimineață de joi. Când va termina cafeaua, va descoperi pe fundul ceștii un mesaj hieroglific, scris cu iscusință cu markerul de către mâna mea tremurândă.

Mesajul îi va spune să își verifice portofelul. Speriată, se va duce la portofel și va vedea o cheie și un plic în interiorul său. Biletul ascuns în plic îi va spune să nu se sperie, așa cum  deja probabil a făcut-o, și să aștepte ca la ora 9:12 să sune cineva la sonerie. Să nu deschisă ușa, să nu se uite pe vizor, să aștepte până va pleca, iar apoi să deschidă ușa.

Așteptarea o va face să tremure de emoții și să pară că timpul trece de zece ori mai greu. O cunosc, e atât de puternică și a trecut prin atâtea lucruri rele, încât lucrurile simple și mărunte o sperie…

Intrată într-un spațiu atemoporal, pierdută în gânduri, tresare când soneria sună. Știam că se va uita prin vizor, așa că m-am ascuns printre unghiurile moarte ale vizorului, fără ca Ea să mă poată observa. Am fugit repede să nu deschidă ușa înainte de vreme.

A așteptat însă, exact cum scria pe bilet, și abia peste zece minute a deschis ușa. A deschis ușa și uitându-se în jos, pe preșul de la intrare, a amuțit: un buchet mare de flori o aștepta, pus într-un suport special, alături de o cutie crem, din piele, de dimensiuni medii, pe care mama le luă curioasă în casă. Și-a dat seama că era momentul să folosească micuța cheie găsită în portofel și, spre surprinderea ei, avea să folosească și săculețul plin cu bijuterii, deoarece acum va avea loc pentru toate în noua cutie de bijuterii.

Mesajul scurt de pe biletul din interiorul cutie o va face să zâmbească, spunându-i ”Ai grijă de ea, mami. Te iubesc!”, iar la scurt timp mă va suna cu vocea-i tremurândă, plângând, să îmi mulțumească pentru cadou si pentru flori.

duminică, 29 septembrie 2013

O fată.

Secundă după secundă, minut după minut, aștept mesajul de la tine. Și așteptarea este groaznic de lungă, inima îmi bate tot mai tare și mi se taie respirația din ce în ce mai des... Sunt paranoică și mintea îmi zboară la tot felul de gânduri negre, ciudate, despre cum s-ar putea termina totul într-o secundă. Sunt geloasă și până și când mergi la liceu mă gândesc că alta te-ar putea avea în brațele ei... 

Sunt o fată.

O fată care îți unge sufletul, nu numai ție, ci tuturor celor din viața mea. O fată care își ajută toți prietenii și care nu se gândește numai la persoana ei, pentru că a învățat de-a lungul timpului cât de greu e să te descurci singur/ă. O fată care ascunde, în privirea-i, un puzzle cu o piesă lipsă, undeva în interiorul suflețelului sincer, și care nu lasă pe oricine să își încerce nororcul în descifrarea întregii imagini. 

O fată care, prin exemplul personal și nu numai, deschide ochii oamenilor și le arată că pot fi și altfel, mai buni, mai deschiși, mai sinceri, mai extrovertiți.

O fată care iubește sincer și necondiționat.

Sunt o fată. 



sâmbătă, 28 septembrie 2013

Ploaie de cuvinte.

Uite că iar m-am enervat. Nu, nu m-am enervat pentru că începe facultatea sau pentru că vremea de afară nu este exact cum vreau eu să fie. M-am enervat pentru că observ că majoritatea prieteniilor se pierd în timp, și că doar foarte puține dintre persoanele pe care le-am cunoscut vreodată și cu care am discutat și ieșit de nenumărate ori rămân în relații de ”bună ziua” cu tine după ce le oferi ceea ce vor.

În ziua de astăzi , mă jur, că peste jumătate din prieteniile pe care le poți avea în viață sunt bazate pe un interes ascuns sau cum s-ar spune în termeni ”contabilicești”, viciu. Și sincer, am încercat să nu aduc în discuție acest subiect în online, pentru că știu că e posibil să urmeze o serie de telefoane insistente, sau comentarii în care veți spune ”orice om are un interes la o altă persoană, mai ales într-o prietenie”. Nu mă înțelegeți greșit. Orice om are dreptul de a-și alege prietenii, de a-și alege propriul anturaj, propriul stil de viață. Și da, este normal să existe un anumit interes într-o prietenie, dar acel interes trebuie să fie unul altruist și să se bazeze pe a ”fura” calitățile cele mai bune a prietenului/ prietenei, a învăța din greșelile lui/ei, a-i fi alături în momentele grele pentru ca și tu să poți avea un umăr pe care să plângi atunci când viața o ia la vale.

Păi, și atunci de ce există cazuri în care tu dai totul și nu primești nici măcar un sfert înapoi? De ce imediat își face apariția o prezență de sex opus în viața cuiva, totul se năruie și prietenia de 2, 3,5 ani se duce pe apa sâmbetei? 

Sincer, am realizat cam târziu cine mi-a fost, îmi este și îmi va rămâne prieten/ă, mai ales acum, că am terminat liceul unde am legat o mare parte dintre aceste prietenii despre care vă vorbesc acum. Probabil multe persoane din agenda mea telefonică vor rămâne acolo doar pentru mesajele de onomastică, de Crăciun, de Paște sau când careva își va serba ziua de naștere. Și asta pentru că fiecare și-a găsit alte prietenii în care probabil interesele erau mai mari.

Sunt genul de persoană care o dată ce se implică într-o prietenie, de orice fel, dă totul și se așteaptă ca prietenia să dureze cât mai mult. Sunt genul care se aruncă cu tot corpul înainte, chiar dacă știu că e doar nisip și praf, și mi-o iau de fiecare dată, și până acum am tăcut și am mers mai departe, dar acum m-a scos din pepeni faptul că îmi văd prietenele că au ajuns dependente... de băieți. Eu sunt o fire libertină, independentă, căreia îi place să facă tot ce îi stă în putință singură, fără ajutorul sau sprijinul nimănui. Ei bine, nu aștept ca și oamenii crescuți în puf de lebădă să se descurce la fel, dar mi-ar plăcea să văd o mică sclipire de independență în relațiile pe care noi, adolescenții, le avem la vârsta asta și motivul pentru care m-am apucat la ora asta să scriu un ditai animalul de articol despre prietenii, interese și dependență este, după cum am menționat mai sus, că nu suport să văd oameni în general, dar în special prietene de-ale mele, că devin dependente de băieții cu care se află într-o relație. Aș înțelege dacă ar fi o relație de lungă durată, când au deja un an, doi de relație și încă se iubesc la nebunie. Dar după 3-4 luni de zile de relație să ajungi să îți iei iubitul peste tot, asta incluzând epilat, manichiură, sală, absolut peste tot, mi se pare penibil. 

După părerea mea, și cred că nu sunt singura care gândește așa, sunt unele chestii de-ale fetelor care trebuie să rămână de-ale fetelor și nu tre să le știe decât fetele, chestii intime, chestii personale, ce țin de estetică, atitudinea femeii, îngrijirea sa personală etc și despre care băieții chiar nu ar trebui să știe. Așa cum și ei au micile lor secrete prin care ne atrag zilnic și despre care noi nu știm nimic.

În fine, este un articol megalung și care probabil nu are vreun sens anume, este o ploaie de cuvinte aruncată la nervi în care am dezbătut mai multe teme care pe mine mă deranjează enorm la momentul actual, dar mă simt neputincioasă în fața dragostei eterne dintre el și ea- prietena mea, așa că voi încerca să dau unfollow și/sau delete from friends și să îmi văd de viața mea personală în continuare, ca și până acum.

Weekend plăcut,

Dianna.

miercuri, 25 septembrie 2013

Prima săptămână de școală.

Nu, eu nu am început încă școala, nu am început încă orele, chiulurile și somnul prețios din ultima bancă, dar sunt curioasă cum ați început voi anul școlar.

La mine era foarte simplu: catalogul nu era gata în prima săptămână, deci nu mergeam decât la orele la care știam că se pun absențe, iar la finalul semestrului ne trezeam cu tone de absențe din perioada în care ”nu era gata catalogul”.

Cum a fost la voi prima săptămână de școală? 

duminică, 1 septembrie 2013

That's a first!

Ultima zi de vară din cel mai important an din viața mea. 

Ultima zi de vară, care s-a dovedit și ea la fel de importantă ca toate celelalte zile cu evenimente importante din acest an.

În ultima zi de vară am făcut primii pași, mici și timizi, spre drumul care mă va duce la cariera mea. 

În aceeași ultimă zi de vară iubesc, în aceeași ultimă zi de vară m-am făcut să mă simt mândră de mine. În aceeași ultimă zi de vară din 2013, am învățat să învăț, am făcut cadouri și am îmbrățișat persoanele dragi.

În ultima zi de vară mi-am dat seama că trebuie să merg mai departe, să nu mă mai uit la trecut și să încep să mă bucur de prezent și de ce mi-ar putea rezerva viitorul.

Viitorul meu. Viitorul nostru, sper eu. 

Închei capitolul ”vara 2013” cu multă experiență câștigată. cu multe plânsete, cu un sentiment de bucurie inexplicabil, în primă fază când am trecut cu brio de Bac, iar apoi cu admiterea, iar spre finalul verii, o escapadă la mare, puțini nervi și, la începutul lui august, cu o alegere potrivită din punct de vedere sentimental.

Închei capitolul ”vara 2013” cerundu-mi scuze prietenilor care m-au chemat afară și cu care nu am putut să mă văd, îmi cer scuze băieților, cu care nu m-am mai văzut de ceva vreme, îmi cer scuze colegilor cu care nu am apucat să mă văd și îmi cer scuze tuturor celor pe care i-am uitat.

Mulțumesc, vară, pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit, pentru că m-am maturizat.

sâmbătă, 31 august 2013

Un semn de la tine.

Parcă simt cum degetele mele vor să intre în mesaje și să îți spună că îmi e dor de tine, că te iubesc și că îmi doresc din tot sufletul să fii al meu.

Simt cum îmi doresc să vorbesc mereu cu tine. Simt cum îmi doresc mereu să îți aud vocea, să știu că ești bine.

Simt cum inima îmi sare, efectiv, din piept atunci când te văd și simt cum buzele mele ți-ar mai fura încă 818.627.999 de săruturi înainte să te las să pleci.

Dar simt totodată că sunt stresantă. Simt că ai nevoie de libertatea cu care erai obișnuit. Simt că simți că te țin pe loc, că te trag în jos. Simt că nu simți nevoia să îmi spui că ești bine. Simt că uneori uiți de mine sau pur și simplu nu ai chef să mă anunți și pe mine că ești bine.

Simt că uneori îmi ascunzi chestii, poate pentru binele meu, poate nu. Simt că sunt paranoică și că mă gândesc la toate scenariile posibile, dar așa sunt eu: sunt geloasă, posesivă, iubăreață, pupăcioasă, stresantă, nebună, ciudată, copilă. Și multe altele. 

Însă cu toate lucrurile pe care le simt nu am înnebunit încă, la propriu vorbind. Toate lucrurile pe care le simt mă fac să adorm din ce în ce mai greu. Mintea mă duce cu gândul la atâtea întrebări retorice încât mereu tre să găsesc niște răspunsuri care să mă liniștească, cel puțin până următoarea dimineață...

Așa cum și în seara asta încă nu am adormit și încă mă gândesc... la tine, la mine, la noi, la cât de mult aștept mesajul cu "am ajuns acasă", la cât de drăguț mi se pare să mă trezesc și să văd mesaje de la tine, mesaje de noapte bună, mesaje în care să îmi spui că ești nervos, trist, fericit, obosit, odihnit. Mesaje. Telefoane. Orice semn că te simți bine vorbind cu mine. Un semn de la tine.

miercuri, 21 august 2013

Prietenă.

Ştiu, sunt o jegoasă de multe ori, ignor prieteni, nu răspund la telefon, uit să dau telefoane, mă pierd în detalii, vorbesc mult, vorbesc prost, am glume proaste, mă enervez repede, uit detalii din vieţile voastre, nu sunt mereu acolo pentru voi când aveţi nevoie de mine şi îmi schimb planurile de la un minut la altul şi nu puţine au fost dăţile când v-am lăsat baltă pentru altcineva sau pentru că a intervenit ceva.

Sunt o prietenă geloasă, posesivă, care îşi doreşte să nu vă împartă cu nimeni sau să vă piardă.

Sunt o prietenă rea când sunt realistă şi vă spun sincer lucruri pe care poate nu ar trebui să vi le spun eu, ci pe care ar trebui să le descoperiţi singure, dar sunt lucruri care ştiu că v-ar face să suferiţi.

Sunt o tâmpită pentru că de multe ori mi-am luat-o eu din cauza noastră de la profesori, de la diriga, de la părinţi, pentru că mă bag împreună cu voi în cele mai retardate experienţe ever. 

Sunt mămoasă pentru că vreau să mă asigur că sunteţi bine şi că, sub nicio formă, nu veţi face şoc hipotermic dacă vă aruncaţi în apă sau dacă aţi băut prea mult şi vomitaţi în chiuvetă.

Sunt a dracu când nu ţineţi camera curată şi eu fac curat toată excursia după voi sau când pierd la jocurile de cărţi, şi sunt în culmea fericirii când vă văd pe voi fericite.

Sunt o panaramă de fată când sunt cu voi şi nu îmi e teamă de nimic atunci când ştiu că oricât de multe rele mi s-ar întâmpla, pot să sun la 2 dimineaţa, la 5, la 18, pentru o consolare. Ştiu că pot să fiu ascultată şi certată. Ştiu că puteţi să faceţi mişto de mine şi 10 zile la rând pe un singur subiect, pentru că oricum ar fi, orice aţi face, o să vă iubesc mereu şi o să vă caut de fiecare dată când o să vreau să vă aud vocea, să mă asigur că sunteţi bine.

Cam asta sunt eu, 

Prietena voastră.

marți, 20 august 2013

P.a.r.i.s.

Nu, nu oraşul dragostei, că e prea departe şi nici Paris Hilton că suntem în alt film aici.

P.a.r.i.s. ca stil de viaţă. P.a.r.i.s. ca relaţie. O relaţie în care există P.a.r.i.s. este o relaţie cu care, cel mai probabil, te întâlneşti o singură dată în viaţă- o relaţie de care ţi-e atât de drag că o ai şi în care, totuşi, îţi este foarte teamă să nu se termine. Să nu se termine  P.a.r.i.s.-ul.

Da, continui să vorbesc despre iubire, pentru că iubirea este, cum spuneam mai demult, singurul sentiment care ne aduce aminte că încă suntem oameni, şi nu roboţi.

De ce  P.a.r.i.s.?

Prietenie. O relaţie care începe dintr-o prietenie este cea mai frumoasă; o relaţie care începe dintr-o prietenie înseamnă că eşti într-adevăr interesat de persoana cu care eşti şi că te face să te simţi bine în largul tău. Înseamnă, de asemenea, că, fiindu-ţi prieten, cunoşti persoana cât de cât şi ştii în ce te bagi. Înseamnă că îţi poate fi prieten şi în relaţie, nu doar în afara ei.

Armonie. De ce ai vrea să ai o relaţie plină de certuri, scandaluri, înjurături, nervi, stres etc? De ce să nu existe o armonie, un echilibru, o satisfacţie psihică, fizică, morală într-o relaţie? A avea o relaţie armonioasă, consider eu că înseamnă, să te potriveşti cu persoana respectivă, să fii pe aceaşi lungime de undă, cum s-ar spune, iar singurele certuri să fie ori în glumă, ori pe teme de căcat, şi, cel mai important, să nu fie certuri reale, ci doar tachinări.

Respect. Cred că respectul ar trebui să se afle pe primul loc în acest şir de "calităţi" al unei relaţii. Este, după mine, unul dintre cele mai importante lucruri şi în viaţă, dar nu vorbim despre asta acum. A respecta pe cineva înseamnă că acel sau acea cineva merită un anumit vocabular, un anumit stil de viaţă cînd eşti în preajma lui sau a ei, că prin respectul acordat arăţi admiraţia şi devotamentul. A respecta pe cineva înseamnă a nu trăda, a nu înşela, a fi loial şi fidel şi a nu încerca să te minţi singur cu privire la respectul pe care îl acorzi relaţiei prin gesturi, cuvinte sau lucuri materiale. A arăta respect persoanei dragi nu înseamnă a o umple de flori care oricum se vor ofili la un moment dat sau de cadouri care mai de care. A arăta respect înseamnă gesturile mici şi aparent neînsemnate, în ziua de azi, precum un pupic pe frunte sau cuvintele sincere. Bine, fiecare persoană percepe altfel aceste lucuri, dar respectul este ceva ce se câştigă, şi atâta timp când nu poţi respecta o persoană, să-i respecţi intimitatea, trecutul, momentele de tăcere în care el sau ea nu vrea ca tu să aflii ceva ce ştie că ţi-ar putea face rău, nu poţi cere ca ţie să îţi fie respectate aceste lucruri...

Iubire. Nu, nu glumesc, într-o relaţie trebuie să existe şi iubire. Iubirea este cea mai importantă, desigur, alături de respect. De cele mai multe ori, iubirea se naşte din relaţia de prietenie şi este atât de frumos când simţi cum începe să crească acest sentiment cu fiecare zi care trece. Şi abia când începe să ţi se facă dor de acea persoană, abia atunci când simţi că ai da orice să o vezi câteva minute, abia atunci îţi dai seama că deja te-ai îndrăgostit. Şi atunci când iubeşti nu ar mai trebui să existe oboseală, lipsă de chef sau de timp; atunci cînd iubeşti trebuie să existaţi doar tu şi el sau tu şi ea. Iubirea nu poate şi explicată în scris sau în vorbe, pur şi simplu e acolo, in relaţie, e sentimentul care face ca Pământul să se învârtă pentru fiecare dintre noi şi care, de multe ori,  nu ne lasă să dormim noaptea; e sentimentul care ne face să zâmbim ca nişte copii care şi-au primit îngheţata pentru că au dormit la prânz, când toţi ceilalţi erau afară. E acel sentiment ... 

Sex. Majoritatea relaţiilor au parte de el. Şi e normal. Pentru că ajungi să îţi cunoşti mai bine partenerul şi să nu te mai inhibi în preajma acestuia. Ajungi să te apropii de el cum, cel mai probabil, nu ai fi reuşit prin alt mod, şi să comunici cu el sau ea aşa cum probabil nu ai fi putut vreodată dacă v-aţi fi aflat la o terasă din Centrul Vechi. Sigur că, la fel ca toate celelalte puncte dintr-o relaţie P.a.r.i.s., sexul este subiectiv şi nu poate fi judecat în niciun fel de cei din exterior. 

Astfel, o relaţie care ajunge să aibe punctele mai sus menţionate, trebuie să fie o relaţie pe care ambii parteneri să o considere aşa şi în care toate aceste sentimente să existe cu adevărat, să fie sincere şi pe termen lung. 

O relaţie în care există P.a.r.i.s. este probabil o utopie, pentru multe persoane, dar poate exista dacă există, ei bine... P.a.r.i.s.

vineri, 16 august 2013

Facultate?!

Nu m-am gândit că vreodată o să îmi mai fie dor de vis vândut la gramaj, dar iată că aparenţele înşeală.

Şi nu numai în acest caz, am mai servit câteva porţii de "aparenţele înşeală" de când nu am mai scris. Am pierdut multe lucruri de când nu am mai scris, am realizat multe de când nu am mai scris, am iubit, am plâns, am urât, am vrut să încerc ceva nou, "matur", dar aparent vis vândut la gramaj este o parte din mine peste care nu pot să trec aşa uşor.

Ştiu că mereu spun asta şi după nu am timp să scriu, dar bloggingul mi-a oferit o altă percepţie asupra omului, ca persoană. Mi-a arătat că nu trebuie să cunoşti o persoană faţă în faţă pentru a putea ştii ceea ce îi place şi ce nu, mi-a arătat că fiecare om este diferit în felul său şi că lumea o să judece toată viaţa... Că unii o să aprecieze ceea ce faci, iar alţii o să te critice mereu; că nu sunt dese momentele în care poţi fi pe placul tuturor.

Între timp, de când nu am mai "vândut" vise, am trecut examenul maturităţii şi am intrat la Facultate. Ieri, când am fost la cumpărături, am rămas blocată în faţa rafturilor pline cu caiete de tot felul, pixuri pentru care m-aş lăsa de fumat ca să mi le cumpăr pe toate... Şi am realizat că nu mai am de ce să cumpăr toate aceste lucruri, că la Facultate nu îmi trebuie decât un pix, un highlighter şi un creion pentru orele de geometrie... Şi am realizat că am crescut şi am deschis blogul.

Am deschis blogul şi am început să citesc ce am scris aici de-a lungul anilor şi mi-am dat seama că oricât de mult ne-am dori ca timpul să stea în loc nu vom reuşi acest lucru şi că oricât am încerca să rămânem neschimbaţi, timpul ne schimbă, fie în bine, fie în rău... Acum 4 ani când am început să scriu URAM din tot sufletul matematica. Şi acum sunt studentă la Facultatea de Matematică. Acum îmi doresc să predau matematica. 

De când am început să scriu am început să mă maturizez, să încerc tot felul de lucruri, să fac tot felul de tâmpenii, să îmi fac prieteni, să pierd prieteni, să mă schimb...

Şi Facultatea este următorul pas în maturizarea mea şi în dezvoltarea mea personală... 

miercuri, 10 aprilie 2013

Ceva nou.

M-am gandit de mai multe ori sa schimb infatisarea blogului,sa aduc ceva nou, dar tot simt nevoia de o schimbare, asa ca ma mut. Nu de acasa, de pe blog. Ma mut pe http://confesiuniledianei.wordpress.com/.

Sper sa va placa aceasta schimbare, si sper sa fie una in bine.

Va multumesc ca m-ati urmarit atatia ani de zile, va multumesc ca m-ati citit, ca m-ati criticat, va multumesc ca m-ati sustinut sau nu.

Va multumesc si sper sa ma cititi si in continuare, chiar daca nu mai vand vise.

Dianna.

miercuri, 3 aprilie 2013

Jurnal de Bac. (3)

OMG! Altceva nu pot să spun. Am avut o mare revelație.

Mai am DOAR 6 săptămâni până la Bac. DOAR.

Asta înseamnă că mai am:


  • 6 săptămâni de învățat 
  • 6 săptămâni de ieșit la benzinăria Mol de lângă liceu
  • 6 săptămâni de purtat uniformă
  • 6 săptămâni de mers la școală
  • 6 săptămâni de trezit la 6:45
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de chiulit
  • 6 săptămâni de dat teste
  • 6 săptămâni de luat note
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de petrecut cu colegii
  • 6 săptămâni de petrecut în liceu.
Deci nu pot să cred. Nu vreau să cred. Nu vreau să cred că peste doar 6 săptămâni toți acești 4 ani de zile, toate momentele frumoase alături de colegi, de diriga, de profesori, toate certurile, toate prostiile pe care le-am făcut... Toate vor fi doar o diplomă de absolvire. Nu îmi doresc să se termine și nu vreau să trec de această etapă a vieții, chiar dacă trebuie. Liceul, dacă este trăit cum trebuie, fără droguri și anturaje nașpa, liceul este cel mai bun lucru pe care ți-l poți aminti în viață. 

De ce? De ce spun asta? De ce nu vreau să se termine? Simplu. În 1-4 abia știam ce e aia 1+1, în 5-8 eram prea concentrați pe noțiunea de profesor, pe noile materii pe care le studiam și eram destul de mici pentru ca părinții să ne ofere libertatea oferită în liceu. 9-12. 

Liceul. 

În a 9-a intri timid și cu capul plecat în liceu, gândindu-te că vrei să scapi cât mai repede. Apoi începi să cunoști oameni noi, începi să socializezi și începi să nu mai vrei să te mai desparți de oamenii noi pe care i-ai cunoscut. 

Clasa a 10-a e anul în care se întâmplă cele mai multe. Pentru că deja v-ați cunoscut ca și clasă, deja sunteți un grup unit și încep să apară prostiile: chiuluri peste chiuluri, fumat pe te miri unde, excursii, beții etc. 

Clasa a 11-a e momentul în care realizezi cât se schimbă oamenii. Realizezi cum sunt generațiile care vin în spatele tău, realizezi că mai ai puțin și trebuie să îți iei viața în propriile mâini. Dar până atunci de distrezi.

Ultima, dar cea mai frumoasă și mai importantă din viața unui licean este clasa a 12-a. De ce? În anul ăsta încep să apară mașinile, încep să apară plecările neașteptate pe ici, pe colo. Deja în a 12-a devenim mai apropiați, deja cafenelele sunt de domeniul trecutului și ”cafeneaua” devine casa unuia din noi. Deja în a 12-a profesorii știu cu ce clasă au de-a face. Deja în a 12-a începem să numărăm zilele până la Bac...

Și jur că nu vreau să scap de colegi, de prieteniile formate în acești 4 ani și nu îmi doresc să uit niciun moment din anii de liceu. Tot ce am făcut în acești 4 ani, toate zâmbetele pe care le-am furat și care mi s-au furat și toate lacrimile care au fost, nu le regret. Nu am cum să regret acești ani minunați petrecuți printre niște oameni atât de minunați.


-va continua-




Dianna.

duminică, 31 martie 2013

Jurnal de Bac. [2]

De mâine începe minunatul proiect intitulat ”Școala altfel”. Câți dintre voi mergeți la școală, de fapt? Câți dintre voi chiar faceți școala altfel ? Ei bine, eu împreuna cu superdiriginta mea am făcut un proiect în această săptămână, inspirat din școlile americane. Într-una din zilele altfel elevii vor ajutați nu de profesori, ci de alți elevi.

Ce înseamnă asta mai exact? Înseamnă că profesorii doar semnează condica și elevii cu rezultate mai bune la materiile pentru Bac îi vor ajuta pe elevii care nu au chiar cele mai strălucite note. Eu, de exemplu, deja lucrez împreună cu un coleg la matematică. Nu știu câte cunoștințe noi a acumulat, dar știu că a câștigat mai multă încredere în el și știu că eu sunt mult mai sigură pe mine în ceea ce privește exercițiile la mate. 

Revenind la proiect, cred că în fiecare liceu ar trebui să se facă proiecte de genul, pentru că este cu totul altă atmosferă când te ajută un coleg, este cu totul altceva. Matematica devine distractivă, limba română prinde sens, iar geografia pare privită de pe un covor zburător. 

Ideea principală, la urma urmei, este ca școala să se facă, dar în alt mod. Evident că țara asta e de căcat și generația care vine din spate o să o facă și mai de căcat. Și evident că acest proiect care ar trebui să fie văzut ca o portiță de apropiere între profesori și elevi, ca o săptămână de relaxare, este văzută ca o vacanță în care Valea Regilor și Lipscaniul o să fie plin de copii de maxim 16 ani. Anunțați-mă,vă rog, când sistemul din România o să facă ceea ce trebuie și o să se impună. 




Dianna.



P.S. 1: dacă încă nu ați ajuns în clasa a 12-a, ascultați un sfat: apucați-vă de învățat de pe acum, că în a 12-a o să vă fie al naibii de greu ...





Liberă.

Nu știu câți dintre voi mai ascultați hip-hop în zilele de azi, pentru că nu am mai urmărit lumea online, dar melodia asta intră prea bine pe vremea asta. Mie cel puțin îmi place. :D





Dianna.

sâmbătă, 30 martie 2013

Jurnal de Bac. [1]

E cam târziu să încep să vorbesc despre asta, acum, pe ultima sută de metrii, dar decât deloc, mai bine acum.

Mi s-a luat de şcoală. Mi s-a luat de Bac şi m-am săturat să învăţ. Timp de 5 luni am învăţat şi învăţat şi exact acum, cînd este cel mai important să stau să învăţ, să mă asigur că ştiu totul pentru Bac, mie mi s-a luat.

Am ajuns într-un stadiu greu de explicat; nu mai suport şcoala, nu mai suport profesorii, nu mai suport să mai văd şcoli. Deci pur şi simplu cred că încep să devin alergică sau ceva la şcoală.

Am încercat prea mult timp să dau cel e mai bun din mine, să lucrez cât mai mult și să am rezultate cât mai bune în acest a școlar, și acum chiar nu mai pot.

Mă simt sleită de puteri. Simt că orice aș face nu am cum și nu aș putea să mă mai concentrez asupra învățatului. Creierul meu nu mai suportă informații noi. EU nu mai suport informații noi.

În ciuda faptului că eu eram cea care își dorea cel mai mult ca liceul să nu se termine niciodată, am ajuns în punctul în care ÎMI DORESC DIN TOT SUFLETUL să termin mai repede cu Bacul,să termin cu admiterea la facultate și SĂ PLEC. Două luni de zile să nu mai știe nimeni de mine. Două luni de zile să îmi relaxez corpul și mintea, să mă odihnesc. Să recuperez toate nopțile pierdute învățând la mate. Să pierd toate nopțile pe care le-am petrecut dormind înaintea unui test la școală.

Nu în doresc să se termine anii de liceu, sunt cei mai frumoși. Dar Bacul trebuie să treacă mai repede.

Nu mai suport.

Dianna.





(va continua...)




Centenar.

Ieri mi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru posibil. Am aflat că un imobil ce aparține liceului meu vechi de 150 de ani urma să fie demolat pentru a se construi o clădire de birouri în valoare de 6 milioane de euro. 

De ce m-a deranjat? Nu știu. Poate că m-am atașat de acest liceu și de oamenii care au făcut ca liceul ăsta să ajungă unde este acum. Poate mulți nu știu de el, dar este unul dintre puținele licee în care elevii chiar mai învață câte ceva și în care elevii sunt mândrii că poartă ținuta. Eu cel puțin mă bucur că am făcut această alegere, să ajung în acest liceu, să cunosc oamenii pe care îi cunosc astăzi și să mă bucur că stau la un pahar de vorbă cu ei.

Probabil că aș fi zis același lucru chiar dacă aș fi mers spre alt profil, spre alt liceu, dar cu siguranță nu mi-aș fi făcut aceeași prieteni cu care știu că o să mă întâlnesc și pe 15, 20 de ani la o cafea să vorbim despre afacerile noastre.

Revenind la subiectul inițial, minunatul primar al Sectorului 3 a avut această minunată și briliantă idee de a folosi Corpul A al instituției de învățământ unde studiez în prezent, pentru a face o nouă clădire de birouri, deoarece locația centrală a liceului meu este favorabilă scopului pentru care ar fi urmat să se construiască noua clădire. Evident că această dorință a primarului nu a mers mai departe, deoarece liceul meu este unit și direcțiunea nu ar fi permis în veci ca o clădire veche de 150 de ani să ajungă în mâinile unor oameni lipsiți de cultură, care să își bată joc de arhitectura imobilului.

Poate că liceul meu nu este cel mai performant, nu este ca în Marea Britanie, unde nu îți trebuie caiete pentru că fiecare clasă este dotată cu calculatoare de ultimă generație, dar chiar și scriind pe caiete și folosind markere pentru tablă, liceul meu s-a remarcat de fiecare dată prin excelența și profesionalismul de care atât profii, cât și elevii, dau dovadă an de an.

Ieri am fost atât de supărată din această cauză, nici nu vă puteți imagina cât de tare m-a deranjat când am aflat... Dar bine că nu s-a mers mai departe, pentru că acest lucru ar fi demonstrat încă o dată că trăim într-o țară de căcat și că orice ne-ar putea ajuta să ajungem mai sus este eliminat.


marți, 19 martie 2013

SuperBlog 2013!

Pentru că mi-am cam lăsat blogul de ceva vreme, m-am gândit să mă ambiţionez şi să intru şi eu în competiţia SuperBlog 2013 şi să văd şi eu de ce mai sunt în stare.

Temele par interesante din câte am văzut eu şi chiar dacă e posibil ca unele să fi expirat tot o să scriu despre ele, deoarece sunt idei ce trebuie discutate :p

Şi pentru că de atâta timp am auzit de Super Blog, dar niciodată nu m-am încumetat, ei bine, acum mi-am luat inima în dinţi şi am făcut pasul cel mare.



Vă urez tuturor succes şi să ne citim cât mai des!

sâmbătă, 9 martie 2013

Iubim?

Am înțeles că dragostea nu e cel mai usor sentiment de perceput în viață.

Dar dragostea este ceea ce ne da viață, este sentimentul care poate alina chiar și durerea, este sentimentul care ne poate face să lăsăm gândurile negative deoparte și să iubim.

De ce să iubim?! De ce să simțim dragostea?!

Răspunsul este simplu: pentru că iubirea este singura urmă de umanitate ce nu a fost distrusă în totalitate de tehnhologie.

De ce spun asta? Gândiți-vă doar când a fost ultima oară când ați fost la bibliotecă, să căutați informații pentru un referat/ proiect, gândiți-vă când a fost ultima oară când ați folosite telefonul fix pentru ca invita pe cineva in oraș sau când ați făcut unei persoane apropiate o vizită pentru a o invita la un suc/ceai.

Gândiți-vă și apoi spune-ți-mi dacă mai suntem umani.

vineri, 22 februarie 2013

M-am săturat ...

Pentru mine este al naibii de greu să renunț la atâtea lucruri care mă făceau fericită, care mă făceau să râd și pe care nu le mai pot recupera niciodată. Ideea e că blogul meu e modul în care realizez cât de mult m-am schimbat în toți acești ani. Dacă citiți postările de la început o să vă dați seama cât de imatură eram, ce fel de probleme îmi puneam eu atunci când eram mai mică.

Am ajuns într-un punct în care mă simt secată de putere. Nu mă mai simt în stare să fac nimic în afară de școală-mate-română-georgrafie-somn.

Ziceam că la 18 ani o să rup cluburile în două, o să ies când vreau afară, o să fac ce vreau, o să mă distrez într-una. Ei bine, vârsta aduce și niște responsabilități și aparent nu mă pot bucura atât de tare de această minunată vârstă pentru că am niște priorități.

Am atâtea planuri... Vreau să scriu, să plublic, vreau să fac atâtea lucruri pe care nu știu când sau cum o să le fac. Nu mai știu ce vreau, parcă aș fi într-un univers paralel în care am atâtea alegeri de făcut încât îmi vine să las totul de-o parte și să plec câteva zile să nu mai știu de nimic.

M-am săturat de școală, de mate, de română... DE TOT.

M-am săturat să îmi bat capul cu atâtea chestii care nu își iau rostul și care mă fac să îmi pierd concentrarea.

M-am săturat de mine.