Regula nr 1:

Have fun and share! :).

vineri, 11 octombrie 2013

P.O.D.

Da, da, mi-am adus aminte de cum era să caut ”poza zilei”, cea mai drăgută/ interesantă poză pe care o vedeam într-o zi și mi se părea mie că ar merge să v-o arăt și vouă. Și uite că amintirile sunt frumoase și, de ce să nu readuc în peisaj seria de poze?

Sper să vă placă noul ”look” a secțiunii de P.O.D.s :D


Dor.

Când am terminat clasa a 10-a eram ferm convinsă de faptul că nu o să mai fac niciodată greșelile pe care le-am făcut atunci, așa că am scris pe Facebook următoarea scrisoare: 

An scolar 2010-2011,

Incep prin a imi cere scuze pentru regresul pe care l-am facut in acest an, imi cer scuze ca am pierdut increderea in parinti, profesori si poate chiar si diriga. Regret ca am fost in situatie de corijenta la doua materii si ca media mea pe anul acesta nu arata deloc bine.

Tonele de absente din catalog imi aduc aminte de diminetile racoroase de primavara, cand ne intalneam, noi, fetele, la Mol sa bem o cafea, sa ne trezim si sa mergem la scoala. Uneori nu mai ajungeam la scoala, ci in parc sau pe la biliard. Imi pare rau ca s-a intamplat de atat de multe ori incat sunt materii la care nu mai e loc de absente. Acum constientizez ca ai fost al doilea cel mai mai important an din cei 4 ani de liceu, dupa clasa a12a. Am riscat sa pierd locul din clasa "fantasticilor", mi-am riscat vacanta si media pentru lipsa de chef, pentru cafea si alte vicii.

Desi am avut multe absente, am fost prezenta la cele mai importante si frumoase evenimente ce-au avut loc anul acesta in clasa: am impodobit bradu' de Craciun, am primit si cadouri, am implinit 16 ani, am fost in doua excursii, una mai nebuna ca cealalta, am facut ceea ce nu credeam ca voi face niciodata, am incalcat regulile si legile, am invatat ca prezenta la ore te ajuta enorm cand e vorba de situatie de corijenta si ca cei care-ti sunt prieteni pe interes ii aflii in momente in care ai mare nevoie de ei.

Anul asta am trecut prin multe stari emotionale, am invatat sa pierd, am realizat cat de dureroasa este moartea cuiva drag... Am plans, am ras, mi-am facut nervi si mi-am dat seama cam cine mi-e prieten adevarat.Am incercat sa ma descurc singura, sa imi asum anumite responsabilitati pe care unii poate nu si le-ar asuma, am incercat sa ii ajut pe cei care imi cer ajuorul si sa le fiu de folos.

De asemenea, tot anul asta am realizat ce inseamna despartirea, cat de mult doare si cat de, de neinteles este.

De aceea, draga an scolar, chiar daca m-am distrat si am trait toate starile posibile, nu mai vreau sa o iau iar de la capat. O sa redevin Dianna, tipa aia care se baga in tot felul de activitati pe la liceu, careia ii place nespus de mult sa scrie pe blogul ei si care e obsedata de biciclete, care se va ambitiona sa isi ia vara aceasta o amarata de bicicleta.

Ma bucur ca am trecut prin acest an si ma bucur ca am avut parte de el, cu bune cu rele,alauri de colegi, prieteni, profesori, etc.

Te pup,
Dianna

Evident că în acea vară nu s-a îmbunătățit nimic, ci din contră. M-am angajat, mi-am făcut alți prieteni, am învățat cam cât de greu se câștigă banii la noi în țară când ai 16 ani și vrei să nu mai stai pe banii alor tăi. Evident că finalul clasei a 11-a a fost chiar mai rău decât clasa a 10-a, dar asta m-a făcut să îmi deschid ochii, să îmi dau demisia și să mă concentrez pe școala. Am tras mult în clasa a 12-a, dar rezultatul s-a văzut la Bac. În fine, nu asta e ideea principală.

Ideea este că deja îmi e dor de anii de liceu, pentru că în perioada liceului, pe vremea asta, deja mă gândeam care va fi oare cafeneaua unde ne vom pierde diminețile, mă gândeam oare ce prostii o să mai facem, unde o să ne găsim un alt loc de fumat în liceu, unde o să chiulim în liceu... 

Îmi e dor pentru că timp de patru ani am avut o familie mare, cu 27 de frați și surori și o mamă. 

Și îmi e dor de liceu pentru că atunci mă plângeam de cele 3 ore de Mate pe săptămână, și am ajuns să am 22 de ore.

Îmi e dor de colegi, îmi e dor de curtea liceului, de directa, de Tanti de servici, îmi e dor de LICEU.


marți, 8 octombrie 2013

Pași de dimineață.


Îi aud respirația grea din hol. Știu că doarme adânc, dar încerc să fiu cât mai silențioasă, să nu simtă ceva și să se trezească. Nu e o zi deosebită, e joi dimineață, dar într-o joi mi-a dat viață. Și o iubesc pentru asta.

Pașii mei devin din ce în ce mai apăsați pe măsură ce termin de pregătit cadoul pentru femeia specială din viața mea. Niciodată nu i-am spus cât de mult o iubesc, prefer să îi arăt prin gesturi, nu prin vorbe, că Ea este cea mai bună, pură și frumoasă persoană din Univers. E obosită, dar totuși se trezește zilnic cu o putere și mai mare și un zâmbet și mai pronunțat pe buze, cu care întâmpină diminețile reci.

I-am pregătit micul dejun înainte să plec de acasă. Însă nu e unul obișnuit. Când va termina omleta cu șuncă își va da seama că ceva se întâmplă, dar nu si la ce idei de cadouri m-am gandit pentru ea. Primul bilet pe care îl va găsi o va trimite în sufragerie, la sertarul cu bijuterii, și o va ruga să își pună bijuteriile într-un săculeț de mătase pe care îl va găsi în sertar. Va face asta, apoi se va întoarce în bucătărie, gândindu-se de ce a făcut asta. Își va aprinde o țigare, în timp ce va savura prima gură de cafea din acea dimineață de joi. Când va termina cafeaua, va descoperi pe fundul ceștii un mesaj hieroglific, scris cu iscusință cu markerul de către mâna mea tremurândă.

Mesajul îi va spune să își verifice portofelul. Speriată, se va duce la portofel și va vedea o cheie și un plic în interiorul său. Biletul ascuns în plic îi va spune să nu se sperie, așa cum  deja probabil a făcut-o, și să aștepte ca la ora 9:12 să sune cineva la sonerie. Să nu deschisă ușa, să nu se uite pe vizor, să aștepte până va pleca, iar apoi să deschidă ușa.

Așteptarea o va face să tremure de emoții și să pară că timpul trece de zece ori mai greu. O cunosc, e atât de puternică și a trecut prin atâtea lucruri rele, încât lucrurile simple și mărunte o sperie…

Intrată într-un spațiu atemoporal, pierdută în gânduri, tresare când soneria sună. Știam că se va uita prin vizor, așa că m-am ascuns printre unghiurile moarte ale vizorului, fără ca Ea să mă poată observa. Am fugit repede să nu deschidă ușa înainte de vreme.

A așteptat însă, exact cum scria pe bilet, și abia peste zece minute a deschis ușa. A deschis ușa și uitându-se în jos, pe preșul de la intrare, a amuțit: un buchet mare de flori o aștepta, pus într-un suport special, alături de o cutie crem, din piele, de dimensiuni medii, pe care mama le luă curioasă în casă. Și-a dat seama că era momentul să folosească micuța cheie găsită în portofel și, spre surprinderea ei, avea să folosească și săculețul plin cu bijuterii, deoarece acum va avea loc pentru toate în noua cutie de bijuterii.

Mesajul scurt de pe biletul din interiorul cutie o va face să zâmbească, spunându-i ”Ai grijă de ea, mami. Te iubesc!”, iar la scurt timp mă va suna cu vocea-i tremurândă, plângând, să îmi mulțumească pentru cadou si pentru flori.